proze si poezii

rãzvan jigorea / biblioteca

1998

Supãrat parcã pe toamna prea timpurie, soarele apuse mai repede decît de obicei, stîrnind valuri zgomotoase de ciori ce se tot mutau de pe un acoperis pe altul.

Strînse la piept pulloverul cu mînecile-i prea lungi si îi strigã profesorului "Ar trebui sã tai niste lemne, uite, fumul face opturi, sã stii cã ãsta-i semn rãu. Sã vezi cã iar n-o sã avem iarnã anul ãsta." De trei ani, de cînd stãteau împreunã, avuserã trei veri, douã toamne, cinci primãveri si nici o iarnã. "Sã nu uiti sã umpli alambicul!"

"Da, da," mormãi din bibliotecã profesorul scotîndu-si ochelarii si punîndu-i semn de carte în volumul vechi, cu pagini cafenii si coperti moi, îmblãnite. Dacã nu va fi iarnã nici anul ãsta, gîndi el în timp ce-si încãlta bocancii peste sandalele de casã, nu va trebui sã tund blãnitele cãrtilor. Nu-i plãcea deloc sa-si înfigã foarfecele pneumatic în rãzoarele de sinsila care, de cum dãdeau de ger, cresteau parcã sub influenta cine stie cãrei miraculoase licori. Avea o bibliotecã impresionantã, aproape douã mii de volume, unele mai proaspete, altele deja maturate si cîteva - pentru care îl invidiau toti prietenii sãi - cu coperti tatuate si încrustate cu modele sefirotice. Despre una se spunea cã ar fi fost desenatã chiar de Malkhut, cel ce stãtea sub semnul lunii, dar nici mãcar profesorul n-ar fi putut afirma cu certitudine cã asa ar fi stat lucrurile.

În timp ce urca scãrile cu trepte batante înspre pod, se gîndea cã nu are nici un prieten, singurii lui prieteni fiind cãrtile pe care le mulgea si le pieptãna de patru ori pe sãptãmînã, tot la douã zile. Pe ultima treaptã atîrna de-un cui cu cap îngropat o pîlnie melcatã, cam uzatã si cam scofîlcitã, pe care trebuia sã o poarte întotdeauna din pricina ciorchinilor de muste moarte ce musteau din zecile de pînze de pãianjen din pod.

Într-o vreme abia astepta sã taie lemne. Casa lor, fiind într-o curte interioarã, nu avea decît ferestre care dãdeau înspre înãuntrul casei, si doar periscopul improvizat în pod îi permitea sa-si desfete privirile-i obosite dupã o zi întreagã de pieptãnat cãrti cu imaginea plinã de viatã a acoperisurilor bine proportionate, fumegînd opturi care prevesteau încã un an fãrã iarnã. În ultima vreme însã i se pãrea cã privind prin periscop încearcã sã evadeze din amalgamul de simturi si amintiri ce-l legau de bibliotecã si de mirosul lemnelor ude ce trosneau în cãminul - si el de lemn - pe care îl mutau cînd în bucãtãrie, cînd în baie, cînd în bibliotecã, încercînd sa încãlzeascã uniform casa ai cãrei pereti - fiind toti orientati spre nord - erau acoperiti de muschi verzi si mãtãsosi.

"Sã nu uiti sã umpli alambicul" se auzi de deasupra glasul sotiei sale - o foarte cunoscutã si reputabilã irrumatoare în întreaga împrejurime. De cînd cu ploile acestea diluviene, nu mai aveau apã si trebuiau sã si-o distileze singuri în alambic din apa ce li se rupea periodic, cînd lui, cînd ei.

Simtea cã prietenii si-i pierduse cu doi ani în urmã, cînd într-una din rarele clipe de rãgaz urcã în pod sã caute un volum de care îsi aminti cã-l luase cu el sus, sã-i arate colectia sa de mirodenii si plante uscate. Avea, agãtate de grinzi, nenumãrate legãturi de mãrar, soc, niste mentã uscatã dar încã foarte pregnant parfumatã, cîteva ghirlande de usturoi mãiestrit împletit împreunã cu frunze de dafin si cu fîsii din tulpina unui cãpsun pe care îl tãiase de bãtrîn ce era. Pe o sfoarã erau însirati, frumos ordonati, hribi alternati cu bobite de anason si jumãtãti de smochine. Mai încolo, printre niste covorase tesute din ferigi ruginii, se afla un mic piedestal din alabastru iar pe el, înfipte în nisipul dintr-un ulcior ars, pictat cu un foarte frumos model rustic, niste tulpini de mãrãcini si maci ce fuseserã vînati de un unchi de-al sau, într-un lan de pe lîngã casa lui de la tarã. Dacã scuturai, încã mai puteai auzi alicele rostogolindu-se prin fructul parcã legat la gurã al macilor.

Cãutã prin hãtisul de usturoi si fibre de cocos dupã o coronitã de ghebe uscate, pe care n-o mai vãzuse de o bunã bucatã de vreme. Simti un fior ce îi porni din coccis si îi ajunse pînã în cutia cranianã, cînd se atinse de rana rãsinoasã a arborelui genealogic, din care niste bunici pudibonzi rupseserã cîteva crengi, nemultumiti probabil de felul în care acestea crescuserã. Din ranã se prelingeau lacrimi translucide si dure de chihlimbar. Cu gîndul departe, luã una pe vîrful degetului si o duse încet la buze. Cum era cu putintã sã plîngã arborele cu lacrimi de chihlimbar, cum era cu putintã ca lacrimile arborelui sã aibã gust de scortisoarã, cum era cu putintã ca lacrimile arborelui sã fie dulci ca mierea?

Îl ustura locul pe unde i s-a rupt sufletul, pe unde i l-au rupt odatã cu rãmurelele arborelui ce-i crestea din plãmîni. (Era oare doar o buruiana? Cine stã sã judece buruienile?...) Îl ustura de cîte ori ploua, îl ustura cînd vedea frunzele ude, pe jumãtate macerate, lipite pe caldarîm de nepãsãtoare tãlpi, îl ustura cînd îsi aducea aminte de rana de la deget (acum aproape vindecatã).

Se înserase de-a binelea cînd, cu cartea în mînã, coborî înapoi în bibliotecã. Ochelarii pusi ca semn de carte dupã obicei, erau aburiti de rãsuflarea cãrtii cu pagini cafenii.

"Mã duc sã mã culc. Ti-am lãsat niste miere cu piper într-o lingurã de lemn, pe masã, în bucãtãrie, s-o iei cînd vii sã te culci. Mai stai mult?"

"Nu, bagã-te în pat," spuse profesorul închizînd ochii si zîmbind fericit, aproape angelic. Degetele lui mîngîiau febril paginile cafenii, scrise fãrã cernealã - "ca si cum ai sopti", îsi aminti vorbele rãmurelei frînte. Se aplecã asupra lãmpii si suflã de cîteva ori pînã reusi sã o stingã. Un usor fum albãstrui se ridica - facînd opturi - din fitilul pe al cãrui capãt încã mai sclipeau mici viermisori incandescenti. Era liniste, liniste si se auzea doar rãsuflarea ritmicã a celor aproape douã mii de volume asezate pe rafturile ce acopereau pînã sus cei patru pereti ai bibliotecii.

Toate cãrtile pe care le avea au fost cîndva oameni, dar odatã ajunsi la maturitate au cãpãtat coperti îmblãnite si pagini cafenii, fãrã cernealã pe ele. Erau oameni metamorfozati în cãrti, si acum simtea cã e suficient de matur sã li se alãture prietenilor atît de dragi.

Rãsuflarea regulatã a volumelor se intensificã, pînã ce deveni un mmmm-mmmm-mmmm unison, într-un continuu crescendo. Sunetul mut era pentru el, doar pentru el, era în el, criptic pentru oricare altul. Simtea cum îl învãluie din toate pãrtile, cald, vibrînd, si se lãsã docil în voia lor. Prietenii lui, Plotin si Lucretiu si Catul si Archipoeta, îl considerau matur destul sã li se alãture si îi ofereau blãnita si cafeniul, fãrã cernealã.

Ochelarii, aburiti, stãteau într-o rînã pe tînãra carte cu blãnita-i mijind pe la colturile copertilor.

rãzvan jigorea / nina

1998

M-am nãscut în 1894, la începutul iernii, compensînd cu viata-mi cumplitele dureri ale facerii. Nimeni nu mai stie sã-mi indice cu precizie data nasterii mele si cu atît mai putin adevãratul meu tatã. Îmi place sã cred uneori cã m-am nãscut in 8 decembrie, sub semnul sãgetãtorului, si cã pe tatãl meu îl chema Serghei si cînta la violoncel. Am desenat nenumãrate crochiuri ce-l reprezentau cu chip de portocalã, pe care, cu degetele-i lungi si gratioase, o decojea meticulos, savurînd îndelung aroma rãspînditã de fîsiile portocalii înainte sã i le dea mamei pentru dulceatã.
Alteori îl închipuiam dormind printre copaci, pe frunze moarte, aceleasi degete lungi si fine - de cum au dat de umezeala pãmîntului - prinzînd rãdãcini ce se-mpreunau pe sub trupul sãu amortit si brãzdat de slinoase dîre de melci.
Am o schitã în care un înger tinînd o vioarã de lut cu strune împletite din spice de grîu îl acompaniazã, în timp ce pletele-i fluturã din pricina miscãrilor ample si viguroase ale aripilor - un adevãrat virtuoz.
N-am reusit însã vreodatã sã aflu dacã pe tatãl meu îl chema Serghei, dacã cu degetele-i lungi si fine tinea arcusul vreunui violoncel, dacã era un perfectionist sau dacã-i plãceau gutuile la fel de mult cum îmi plãceau mie. În schimb îmi aduc aminte foarte bine de mama mea, Anaïs si de sora ei geamãnã, mai în vîrstã cu douãzeci de minute, Marta. Desi erau gemene, nu semãnau cîtusi de putin. Singura fiintã fatã de care împreunã au trãit o intensã, pãtimasã dragoste a fost sora mai tînãrã a unuia din lungul sir al presupusilor mei tati. Avea ochi mari si vii, ce ardeau în frumosul alb al fetei, acoperit aproape în întregime de rosiile-i plete mirosind întotdeauna a salvie. Mîinile-i erau mari si albe, si mai tot timpul reci si umede. Nu-si putea suferi degetul mare, era mai bãtrînã cu cinci ani fãrã patru zile decît mine - dacã într-adevãr m-am nãscut în 8 decembrie. O chema Nina si, desi în ochi i se citea o nesãtioasã poftã de viatã, n-a stiut niciodatã sã si-o trãiascã cu adevãrat - poate chiar pentru cã era prea lacomã de ea.
Anaïs, mama mea, si Marta, mai vîrstnica ei sorã geamãnã, desi diferite în toate (Marta adora salata de vinete cu ceapã, pe cînd Anaïs o putea mînca doar dacã era preparatã cu mult usturoi si piper), cînd era vorba de baia Ninei o tãcutã rivalitate se isca între cele douã: care din ele va plimba cu miscãri languroase buretele greu de apã pe spatele-i alb si catifelat? Care din ele o va face sã zîmbeascã cu ochii închisi, printre usoare oftaturi aproape ritmice? Adeseori mã întreb, oare tatãlui meu, lui Serghei, i-ar fi plãcut Nina? Dacã e adevãrat cã semãnam cu el, ar fi trebuit sã o divinizeze. Dar cui nu-i plãcea Nina?
Toate s-au întîmplat atît de demult, si timpul a mãcinat atît de mult adevãrul, încît nu cred cã mai am altceva decît o imagine fadã si idealizatã a acestei ciudate si minunate femei. Cãci timpul, asemeni dragostei, ne orbeste în fata oricãrei imperfectiuni, augmentînd doar plãcutul, bunul, frumosul. Pînã si durerea, suferinta, trecute prin înselãtorul filtru al memoriei, se metamorfozeazã în veritabile clipe de voluptate, de exaltare, de împlinire si mai ales în ancore pentru futila bocire a paradisului pierdut.
A trecut atît de mult de atunci, încît nici mãcar nu mai stiu dacã mint sau spun adevãrul. Oglinzile s-au prefãcut la loc în nisip, nisipul plin de amintirile fostelor oglinzi a fost spãlat de înspumate valuri ce se izbesc necontenit de stînci si trupul Ninei a hrãnit generatii întregi de floricele mãrunte si galbene ce continuã sã nãpãdeascã pietrele cenusii, calde, ce-i sînt acum moale plapumã.
Nu o pot scoate din mine. A ars, a vrut sã trãiascã mai mult decît propria-i viatã, trãind si o bunã bucatã din a mea, iar acum, desi ajuns la o sutã patru ani, încã o simt dãinuind, amestecatã prin cenusa-mi împrãstiatã, de ani, în cele patru vînturi, blestematã parcã sã cutreiere la nesfîrsit orizonturile prãfuite si pustii.

rãzvan jigorea / barca

1998

Stãtea în fata oglinzii, pipãindu-si nasul si gîndindu-se la fetita pe care o vãzuse în parc pocnind din pistol de mama focului. Nu-i e frig, doar se preface! strigã fetita, nevrînd sã lase jucãria de plastic din mînuta-i roz. Îsi pieptãnã mustata, desurubã becul si iesi trîntind usor usa, încuiatã pe dinãuntru cu cheia, întotdeauna de douã ori: o datã înspre dreapta, o datã înspre stînga.

Soferul îl astepta în barcã, în fata casei. De la distantã îi fãcu, bonom, semn cu vîsla cum cã îi pare rãu, dar caii sînt în cãlduri si au fost lãsati sã se hîrjoneascã în voie printre piloni si plase de pescuit.

Îsi netezi costumul cu o miscare înceatã si delicatã. Nu aveau ce face, decît sã astepte clipa desperecherii. În casã nu se mai putea întoarce, o încuiase de douã ori pe dinãuntru. Se gîndi cã în barcã nu mai are loc, asa cã va trebui sã astepte sub barcã. Închise ochii, luã o gurã de aer, cu voluptatea si încetineala cu care sorbea din pipa sa fumul gros si parfumat de tutun cocsificat si se asezã sub barcã, ridicînd putin de pantaloni -- sã nu le strice dunga. Întotdeauna îi plãcuse sã arate impecabil, dar de cînd fusese promovat psihopat-sef la casa medicilor psihiatri fãcu o adevaratã fixatie pentru dunga de la mîneci si pantaloni.

"Iesi dracului odatã din promiscuitatea aia, cã-mi împingi barca la naiba în sus!", strigã barcagiul de deasupra lui, trezindu-l din cãlduta motãiala ce-l cuprinse. Emotia, sperietura îl fãcu sã scape cîteva bule argintii ce se sparserã cu clinchete disonante la suprafatã. Soferul, cu obrajii irigati brusc de sînge, îsi scoase basca, o duse la piept vizibil jenat de incontinenta pasagerului de sub barcã si spuse pe un ton binevoitor, însotit de o abia perceptibilã miscare a capului, "mã scuzati, n-am vrut, dar stiti cum e..."

"Lasã," spuse, dînd din mîna, "te înteleg. Înainte de a fi ce sînt," oftã el, "eram si eu un foarte simplu animist contorsor în brigada doispe 'Alopata', si crede-mã cã stiu foarte bine, al naibii de bine ce înseamna o clipã, o singurã clipã de promiscuitate cînd te afli pe subtila, translucida si vai! cît de înselatoarea pînza ce desparte lumea mea de lumea ta. Ai vãzut castanele ce putrezesc prin bãlti? sau frunzele pline de noroi, ce cresc ca viezurii la rãdãcinile castanilor? Prea des, prietene, mult prea des trecem pe lînga ele si uitãm -- de parcã nu ar fi si-ale noastre -- sã luam în mîna o castanã sau o rodie -- ruginitã, stirbã, oricum ar fi -- si sã meditãm putin la ce am fost noi înainte de a fi ceea ce sîntem acum."

Glasul îi tremura de emotie. O lacrimã stingherã îi picurã din coltul gurii pe fundul bãrcii, stîrnind cercuri si stele si zeci de alte desene obscene pe suprafata sclipindã a apei.

Soferul îsi drese glasul si rãmase, cu degetul indreptat în sus si gura senil întredeschisa, într-o stînjenitoare tãcere.

"Sã stii cã nu astept sã fiu luat în serios, nu pot avea pretentia mãcar sã simti empatie pentru mine. Am fost si voi rãmîne întotdeauna un modest nebun, chiar dacã un psihopat-sef -- odatã animist contorsor în brigada doispe -- într-o casa plinã de medici. Tu," spuse, aranjîndu-i soferului papionul cu un gest voit absent, "tu mãcar esti neinstitutionalizat. Operatorii de funiculare, toti furunculistii, garnitorii frictionari, majoritatea cumpãnarilor si a acoperistilor cu amãnuntul, într-un cuvînt, toti animistii contorsori sau cunilingvisti ar trebui sã fiti fericiti cã aveti posibilitatea -- pe care eu amarnic o regret -- sã fiti voi însivã mãcar în scurtele dar serenele rãgazuri dintre clipele de desperechere."

Coborîndu-si într-un tîrziu degetul si închizîndu-si gura cu buzele-i crãpate de fierbinti si uscate vînturi, soferul îngãimã cu greu un "mmmm... hmmmf... da, aveti dreptate, dar e tîrziu, iesiti de sub barcã fincã vreau s-o închid. Lãsati cã vin si mîine."

Cu miscãri încete se ridicã, îsi aranjã dunga de la mansete, mîngîindu-si apoi usor mustata -- mai mult ca sã se asigure cã totul e în ordine si la locul lui. Se întoarse brusc, de parcã ar fi uitat ceva, si pe un ton afectat spuse "Si scoate-ti te rog pandantivul acela îngrozitor, îmi aduce aminte prea mult de albul vasului din toaleta bunicii mele." Îsi desprinse apoi de la butonierã floarea vîrstei sale si o dete soferului, înainte sã coboare sub irizatiile reci ale lunii în patul sãu de campanie de pe vremea cînd era doar un simplu dar împãcat cu sine animist contorsor în brigada doispe.

rãzvan jigorea / portret

1998

Orice portret îl cuprinde într-o mare mãsurã si pe portretist, care abia asteaptã un model ca sã-si poatã face, mãcar putin, autoportretul.

De cîteva ori mi-am întins mîna sã-i ating pãrul cenusiu, si tot de-atîtea ori mi-am dat seama, mustrîndu-mã, cã n-are trebuintã de-ale mele egoiste daruri. Cãci ce e un cadou? Un impuls de moment, o bucatã de suflet, un dar pe care ti l-ai fi dorit si dãruit tu însuti. Profitãm de ocazii ca sã ne dãm nouã însine, într-un final, cadouri egoiste si criptice.

Stã, cu ochii umflati în spatele lentilelor groase, si scrie în soaptã la lumina usor pîlpîindã a douã lumînãri, printre zeci de puncte-puncte cîte un cuvînt în care-si ascunde trecute fericiri si amare vise, posibil nicicînd împlinite. Din timp în timp, ca sã se mai audã, silabiseste rar vorbe pentru sine.

-Te-tra-pi-lo-to-mi-e, zise, cu capul usor pe o parte si cu clestisorul stîng zgîriind hîrtia gãlbuie, plinã de puncte, tãieturi si cuburi în perspectivã conicã.

Îi urãste, stiind cã-i iubeste, si-i vine sã rîdã si sã plîngã. Le face portrete alb-negru, pe care mai apoi deseneazã, cu un creion moale, frunze si spiridusi si fulare si bãrbi false si biciclete cãzute prin întunecate ganguri.

-Tu-bi-dap, tu-bi-dap, fredonã, zîmbind, amintindu-si ceva simpatic.

Nenumãratele puncte-puncte încep, încet-încet, sã se transforme în linii, mai întîi întrerupte, mai apoi continue, liniile în cãrãmizi, cãrãmizile în ziduri si petele maronii de lacrimi de pe hîrtia îngãlbenitã în ferestre, ferestrele în cioburi si zidurile în ruine, ruinele în pãmînt si albastru cer, iar cioburile în bucãtele de sfoarã pe care cu mîini tremurînde si noduroase le împleteste într-o presupusã dar insuficientã portantã.

Înger cãzut, totusi cãzut si totusi înger, lovind din cînd în cînd cu aripa-i atrofiatã în fereastra de subtire gheatã, cu gura-i uscatã si-nclestatã de-atîtea vorbe doar de sine ascultate, vine, cu ochii de sorginte îngereascã în spatele lentilelor groase, se aseazã turceste în fata mea, si fãrã un cuvînt îmi cere sã-i fac portretul.

răzvan jigorea / harmish

6 august 2006

Boris Kuzneţov îi promise lui Ipolit Mateevici o noapte cu sora lui, Alexandra Romanovna, dacă mai întîi Ipolit Mateevici avea să lase să treacă prin patul lui Kuzneţov pe cele două verişoare ale sale, Maria Petrovna dimpreună cu Ana Feodorovna. Dar fiindcă răsplata nu venea, iar pretenţiile lui Kuzneţov se întinseseră şi la sora, cele două cumnate, şi fiica mai mică, în Ipolit Mateevici începu să încolţească îndoiala că se putea să fi intrat într-o înşelătorie şi se înfurie foarte tare. Îşi rodea unghiile şi pufăia.

Mironov scăpă un vînt zgmotos în timpul cinei cu cunoscuţii săi, Alexov, Bulgakov şi Cehov. Nu ştia cum să procedeze mai bine: să roşească, sau să se-arate impertinent, născocind o glumă pe seama vînturilor. Chibzuind la această chestiune, îşi înfipse din neatenţie furculiţa în obraz, şi începu să alerge urlînd de durere prin sufragerie.

—Ce ai, Mironov? îl întrebă Cehov, iar Alexov şi Bulgakov se opriră din molfăit.

Motanul Molokov era gras, negru şi tacticos. De la o vreme i se părea însă că începuse să emane un miros urît. Astfel că petrecea în fiecare zi cîte un ceas în faţa oglinzii din baie, neputîndu-se hotarî dacă să se spele sau să-şi tundă mustăţile.

Îşi puse încălţările si o luă agale spre parc, unde juca în fiecare marţi tabinet cu prietenul lui, Sîrov.

Un fost miliţian stă în odaia sa, cocoţat în vîrful patului şi se scobeşte în nas. Se scobeşte şi-şi priveşte degetul, apoi iar se scobeşte. Şi tot aşa, pentru două ceasuri şi jumătate. După care îi vine ideea să privească în jos de la fereastră. Pe stradă vede trecători preocupaţi de treburile lor, şi se gîndeşte că ştie cum să-i distreze. Aşa că le strigă:

—Au băgat oţet la Popov! Da-da!, dar în afară de o babă care n-auzise prea bine ce-i strigase fostul miliţian, nimeni nu-l bagă în seamă.

Un cetăţean alerga pe stradă cu un bostan în braţe. Striga:

—Babo! Hei, babo, aşteaptă!

Cînd o ajunse din urmă, îi întinse bostanul:

—Ţine, babo, că te văd sărmană! şi în timp ce baba pleca cu bostanul în braţe, cetăţeanul o pocni cu o bîtă în cap. Baba căzu moartă.

De aceea nu e înţelept să primim cadouri de la necunoscuţi.

rãzvan jigorea / respirã

1998

respirã,
respirã proaspãtul miros al lunii,
lasã-te mîngîiatã de ape, de ploi,
de nori,
trecînd, nepãsãtori.
lasã-te mîngîiatã de frunze si de
valurile înspumate, de vînt
si de albastru.
respirã, respirã parfumul lunii,
închide ochii
si gustã - cu voluptate -
gingasa adiere a tãcerii.
schitate mîngîieri,
mîngîieri în soaptã - ale tale
lacrimi,
ale noaste mîini,
în soaptã atingîndu-se, pe nestiute
întîlnindu-se...

rãzvan jigorea / plopul

1998

solitar, înalt, bãtrîn,
pãrea nota disonantã
din simfonia de beton.
au hotãrît cã au trecut
prea multe furtuni prin el,
cã privirile mi-au fost
de neînteles -
vara înecate în verdele sãu,
iarna cernute printre crengile-i golase.
si-au zis cã era prea solitar si prea înalt,
tãindu-l deci.
îl urãsc cu patimã: mi-era prieten
si nu s-a revoltat, nu si-a înfipt
crengile-mi iubite prin mãruntaiele
lor neimportante, nepãsãtoare
si prea putin puternice.